In Cum gandim

Ioana ma astepta ca de fiecare data. Asezata pe scaun, cu o cafea in fata. Ea nu avea cum sa intarzie pt ca mereu era deja acolo, vindeca de fiecare data cateva suflete inainte cu mult sa ajung eu.

Avea o profesie tare frumoasa – cauta frumusetea din oameni, le arata drumul, ii insotea si plangea alaturi de ei atunci cand fericirea izbucnea din toti porii lor, era o calauza in cautarea bucuriei.

Cu parul ei valvoi, cu fata frumoasa, blanda, creola, ma invita sa ma asez. Ma uitam mereu in cana ei de cafea si calculam inconstient cate guri o fi baut din ea in timp ce vindeca suflete. Se uita cu ochii blanzi de caprioara si ma intreba fara sa scoata un sunet: ” ce faci, cum esti?”

Ma cufundam in scaun si incepeam sa plang incet,  fara sa-i spun,  doar sa-i arat.

” Sunt un om pierdut, nu stiu ce sa fac, nu stiu ce imi place, nu ma pricep la nimic”.

”  Ok, lasa asta, tu ce-ti doresti? “

Incep sa plang, de data asta ma vede…
O simt cum plange cu mine, dar nu se lasa…trage de mine, ma ridica de un brat si imi cotrobaie in suflet

„Spune, tu ce-ti doresti de fapt?”

„Vreau sa plang si sa iti spun macar tie, stiu ca tu ma intelegi si ca nu spui la nimeni, dar eu chiar nu stiu ce e bun la mine, ce vreau sa fiu, ce pot sa fiu, sunt absolut pierduta.”

Ioana ma tine de mana si imi zambeste din priviri cu incredere: “sunt aici pentru tine, sunt aici sa te ajut”.

Imi scoate pe masa viata, mi-o deseneaza, ma cheama sa particip, imi transpune obiectivul in pixuri, in cesti, mi le da, mi le ia, ma intreaba ce aleg, imi scrie pe biletele, le amesteca, ma pune sa extrag, mi le arunca, ma asculta, ma intreaba si ma priveste fix o ochi…apare claritatea.

Ma trezesc in fata unui vis in care mi-e greu sa redescriu cum am ajuns.  Isi strange „uneltele” de pe masa, aseaza cestile la loc, isi strange pixurile colorate si le pune ordonat in cutia lor. Ma uit la ea pieduta, in jurul meu e liniste, ma uit ca la un medic care-si strange multumit uneletele, fara sa stiu ce s-a intamplat… ma uit la ea… E cu parul valvoi, cu ochii umezi, dar cu un zambet pe fata. Isi ridica ochii din pixuri si se uita la mine. Sunt tot pierduta…de data asta in visare, in frumos.

Ma uit in sufletul meu si ceva imi spune ” pleaca acasa, fii linistita, hai ca ne lamurim acasa, esti obosita”

Ma ridic, ii multumesc si-i spun c-am sa o sun. Am plecat in pasi mici, ceva ma tragea inapoi spre Ioana, insa sufletul meu era convins ca de azi sunt omul in care o samanta mica a fost sadita. Luni de zile, zbaterea semintei a creat haos, a macinat ganduri, dar m-a condus spre visul meu.

Ioana mi-a sadit aripi si m-a ajutat sa le cresc cate putin. Zi de zi…pana azi cand am in sfarsit ce-mi doresc. Ioana mi-a arat un orizont pe care-l doream si la care nu aveam curaj sa visez, m-a hranit, m-a incurajat si m-a lansat in zbor.

Am „Nouleu”, am visul pe care l-am incuiat cu lacat mare in sufletul meu si pe care, in lipsa de curaj, l-am tinut inchis pe nedrept, dar pe care Ioana m-a ajutat sa-l deschid, sa-l scot si sa-l hranesc.

Acum, cu parul valvoi, cu ochii umezi si cu un ceai pe jumatate baut, astept in cafeanea oameni…sa ii ajut, sa le dau aripi, sa gaseasca calea spre visul ce-l vor.


Eu stiu ca ei pot si ii privesc. Ii intreb ce-si doresc si ii tin de mana. Eu stiu deja ca puterea lor e in ei.

Recent Posts

Lăsați un comentariu

Start typing and press Enter to search